Imi amintesc perfect momentul acela. Caldut, apatic, luminat parca de ceea ce avea sa se dovedeasca un fals. Sute, poate mii de lumanari. Un eu, o strada, un trotuar si picuri pe frunte, buze si obraji. Cu parul tras de vant ma gandeam in clipa aceea statica la nemurire. Eram nemuritoare si simteam tot cu inima si sufletul intregului oras.
Mergeam, si cu fiecare pas simteam ca ma indrept catre ceva, insa in momentul acela nici macar nu conta spre ce ma indreptam. Eram nemuritoare.
Discutabil.
Dar clipe scurte, vivide, autodefinite si pline de viata, identice batailor unor bete de toba vor sa te atinga, sa te priveasca pe furis, sa te tina de mana.
Si eu.
Sa uitam pentru o secunda de compromisul cuvintelor cu sens, al frazelor citibile sau al vreunui inteles. Intelesul e al meu.
Ploua pe o sapca, pe maini, pe cearcane, pe microbuz.
Pietrele tin apa, pietrele sunt calcate. Rad.
Par rosu la dublu, casti si adunari. Povesti, oftez, sarut, oftez, verde si toarna cu galeata, oftez.
Imi tii jumatate de cap in palma, cat ma vindeci cu acadele, inghetata si scuze.
Doi si 4. Pereti, visatoare si tu. Orizont intunecat de frunze, crengi si cai ferate.
Promisiuni si frecvente crescute, povesti de craciun, tigari si gramatica.
Locuri necunoscute bilingve, locuri cunoscute bivalente, pante si zgarieturi.
Gata.
Nu pleaca nici unul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu